Biju Gallery

Orice abordare a fotografiei implică o dublă evidență : pe de o parte, există obiectul reprezentat, făcut vizibil prin imagine, iar pe de altă parte, există imaginea însăși, care se oferă privirii și articulează vizibilul, adică modul în care obiectul apare în imagine. Prin această expoziție personală, STARING AT THE SUN, Abel Rad subminează certitudinea autoreferențială a fotografiei, interogând sursa acesteia — atât ca obiect expus, cât și ca subiect reprezentat. Fiecare fotografie, fiecare lucrare, fiecare operă este în sine un început, care își poartă solitudinea necesară propriei descoperiri. În orizontul acestei deveniri, primul moment în care sinele caută să se împlinească este acela în care își întoarce privirea de la lumină și se închide în el însuși, abandonându-se în propriul obscur, în solus ipse. În această deturnare a privirii, lumea exterioară este cea care găsește modalitatea să ajungă la eul mereu prins în obscuritatea identică a sinelui. Răsturnând această presupoziție existențială, Abel operează o convertire, întorcând extatic privirea către exterior, către acest exces de vizibil care este lumea. Fotografia rămâne sursa venirii sale în prezență, un mod prin care a exista devine sinonim cu a observa, a ieși din sine – afirmație pusă în joc prin lucrarea Staring at the sun care dă și titlul expoziției: „Suntem noi, poate, aici ca să spunem: casă, punte, fântână, poartă, ulcior, pom, fereastră, – cel mult: coloană, turn... dar să spunem” (R. M. Rilke, A Noua Elegie). În lucrările sale, Abel adună tot acest exces de vizibil, doar pentru a fixa apoi ceea ce s-a păstrat în fluxul conștiinței. În obiectul-scenografic Prisma, existența sinelui tragic este construită în jurul a trei fotografii care dramatizează tăcerea și așteptarea a ceea ce urmează să vină. În această fisură între da și nu, între nu încă și deja, se instalează tăcerea contemplării. Abel pune în față singularitatea unui lucru doar pentru a-l arunca în universul multiplu al lumii și al experiențelor. Seria The tragedy of colours surprinde multiplicitatea la care orice obiect singular trimite. Fiecare lucrare devine un monolog-pauză în fluxul și refluxul lumii, în tragedia existenței. Cele treisprezece lucrări nu reprezintă instantanee, o surprindere a unui „eu = eu” abstract, ci o însumare de gesturi ale unui existent concret, prins într-o rețea de interacțiuni. Culoarea este cea care reface legătura ontologică – fără nuanțe, directă, amplifică deopotrivă acțiunea și sentimentul tainic și personal. În culorile pe care Abel le folosește, se află un anumit mod de a locui lumea prin ritm, tonalitate afectivă, profunzime. Lucrările lui Abel au forță tocmai pentru că dramatizează modalitățile prin care avem acces la lumea ca atare. (Irina Alexandra Banea)